Hate
I hate the way you talk to me,
and the way you cut your hair.
I hate the way you drive my car,
I hate it when you stare.
I hate your big dumb combat boots
and the way you read my mind.
I hate you so much it makes me sick,
it even makes me rhyme.
I hate it... I hate the way youre always right,
I hate it when you lie.
I hate it when you make me laugh,
even worse when you make me cry.
I hate it when youre not around,
and the fact that you didnt call.
But mostly I hate the way I dont hate you,
not even close
not even a little bit,
not even at all.
De ce ?
De ce s-alerg
Când pot să merg
La fel de încet
Ca tine?
De ce să merg
Când pot s-alerg
Şi pot să scap
De tine?
De ce să beau
Când pot să stau
Şi să mă uit
La tine?
De ce să stau
Când pot să beau
Şi pot să uit
De tine?
Când pot să merg
La fel de încet
Ca tine?
De ce să merg
Când pot s-alerg
Şi pot să scap
De tine?
De ce să beau
Când pot să stau
Şi să mă uit
La tine?
De ce să stau
Când pot să beau
Şi pot să uit
De tine?
Amorțit
Iar am intrat în amorțeala ce mă caracterizează...
Nu am stare dar nici nu mă mișc. Deocamdată am o acoperire, sunt răcit. Deci 'mi-este permis să nu vorbesc, să stau în pat, să nu fiu deranjat...
Aș vrea s-o iau de la capăt...
Nu am stare dar nici nu mă mișc. Deocamdată am o acoperire, sunt răcit. Deci 'mi-este permis să nu vorbesc, să stau în pat, să nu fiu deranjat...
Aș vrea s-o iau de la capăt...
Revenire
După o vreme bună, mă întorc acasă. Trist că plec. Bucuros şi poate un pic grăbit să vin.
Însă mi-a trecut repede.
Totul mi se pare mai mic, mai înghesuit, mai sumbru decât îmi aminteam. Parcă nici maşina nu mai are loc în curte, nici strada nu mai are trotuare.
Ba ninge, ba plouă.
Nu-mi găsesc locul.
Însă mi-a trecut repede.
Totul mi se pare mai mic, mai înghesuit, mai sumbru decât îmi aminteam. Parcă nici maşina nu mai are loc în curte, nici strada nu mai are trotuare.
Ba ninge, ba plouă.
Nu-mi găsesc locul.
Ea şi El
Ea: Offf... nu-ţi dai seama niciodată cât rău îmi faci când te ascunzi de mine. Chiar nu ai înţeles că am nevoie de tine.
El: Ba da...
Ea: Şi atunci... ce e aşa de greu pentru tine să nu mai faci asta? nu-ţi cer mult, doar atât.
El: Faptul că sunt incurcat ... si ca sunt un idiot delăsător, în tot ceea ce fac şi cu toată lumea.
Ea: Mai puţin cu tine.
El: De ce crezi tu asta?
Ea: Pentru că tot ce ai făcut până acum a fost pentru tine... şi nu vrei să renunţi tot pentru tine. Repet: nu te condamn.
El: Parţial... Eu mă condamn. Dar îţi multumesc că nu mă condamni, măcar tu.
Ea: Ţi-am mai zis... că nimeni nu te iubeşte ca mine, nici măcar tu. E felul meu de a te iubi...
El: Cum mă iubeşti tu?
Ea: Te iubesc atât de mult încât nu am incetat niciodată să cred în tine. Pur şi simplu nu vreau să renunţ. Refuz!
El: OK, atunci nu renunţa.
Ea: Dar nici nu ştii cât de tare mă doare iubirea asta.
El: Bănuiesc... însă... unii sunt mai sadici decât alţii...
Ea: Însă iubirea mea te vrea liber... doar propriul tău stăpân. Nu mă consolează asta.
El: Şi pe mine mă doare...
Ea: Răspunde-mi la o intrebare: m-ai evitat pentru că ţi-era ruşine?
El: Şi totuşi nu înţeleg de ce nu ies din căcatu' ăsta, pentru că ştiu că nu ar durea de loc.
Ea: Atunci ieşi, dacă asta vrei!
El: Sper s-am puterea să ies brusc!
Ea: Ce vrei tu? Răspunde sincer! Ce te face pe tine mai fericit?
El: Să fiu singur. Şi acum o să mă întrebi de ce n-o fac.
Ea: Da!
El: Nu ştiu, orice răspuns mi-ar trece prin minte mi se pare pueril.
Ea: Zi-l.
El: Nici eu nu mă înţeleg.
Ea: Orice ar fi, eliberează-te!
El: Nu... nu vreau să mă eliberez de nimic. Vreau să rămân în tensiune până o să zic "gata!", şi am să ies din ce sunt! Şi-am să fiu singur şi liber.
Ea: Când?
El: Cât mai curând.
Ea: Mă bucură gândul, pentru tine, să fii liber şi singur. Şi crede-mă că ultimul lucru pe care-l doresc e să te mai încătuşez vreodată, însă sufăr, şi mult, pentru tine. Nu mă întreba de ce, ştiu că ar trebui să nu-mi pese, dar nu pot... şi sufar ca şi cum mi s-ar întâmpla mie, simt că o parte din mine e la tine, şi până când tu nu eşti împăcat cu tine, nici eu nu pot. De aia ţin atât de mult la asta! Nu pot să-mi explic cum se poate aşa ceva...
El: Dacă era invers aş fi suferit şi eu pt tine.
Ea: Cred că asta e iubirea noastră! E mai presus de angajamente, de conceptul de relatie.
El: Mda?
Ea: E ca şi cum am fi unul singur în două corpuri. Nu crezi asta?
El: Ba da. Poate şi d'asta mă simt sigur pe noi, pe faptul că tu vei fi lângă mine. Îţi multumesc pentru ca eşti aici, pentru că încă mai ai încredere în mine.
Ea: Te iubesc!
El: Şi eu te iubesc!
Ea: Nu uita asta... şi nu lua iubirea mea egoista, ca nu e! Vreau să fii liber.. ca să pot fi şi eu liberă, pentru că simt că mor încetul cu încetul când simt că tu te stingi.
El: Offf...
Ea: Însă e greu... atâta timp cât tu nu pui punct. Chiar îmi făcusem sperante... că ne vom petrece ziua împreună doar noi doi...
El: Nu e timpul pierdut, însă doar ziua ta. Eu nu vreau să ştiu de a mea.
Ea: Ce spui? De ce?
El: Nu simt că am ce sărbători, că am de ce să mă bucur c-am mai pierdut un an din viaţa asta.
El: Ba da...
Ea: Şi atunci... ce e aşa de greu pentru tine să nu mai faci asta? nu-ţi cer mult, doar atât.
El: Faptul că sunt incurcat ... si ca sunt un idiot delăsător, în tot ceea ce fac şi cu toată lumea.
Ea: Mai puţin cu tine.
El: De ce crezi tu asta?
Ea: Pentru că tot ce ai făcut până acum a fost pentru tine... şi nu vrei să renunţi tot pentru tine. Repet: nu te condamn.
El: Parţial... Eu mă condamn. Dar îţi multumesc că nu mă condamni, măcar tu.
Ea: Ţi-am mai zis... că nimeni nu te iubeşte ca mine, nici măcar tu. E felul meu de a te iubi...
El: Cum mă iubeşti tu?
Ea: Te iubesc atât de mult încât nu am incetat niciodată să cred în tine. Pur şi simplu nu vreau să renunţ. Refuz!
El: OK, atunci nu renunţa.
Ea: Dar nici nu ştii cât de tare mă doare iubirea asta.
El: Bănuiesc... însă... unii sunt mai sadici decât alţii...
Ea: Însă iubirea mea te vrea liber... doar propriul tău stăpân. Nu mă consolează asta.
El: Şi pe mine mă doare...
Ea: Răspunde-mi la o intrebare: m-ai evitat pentru că ţi-era ruşine?
El: Şi totuşi nu înţeleg de ce nu ies din căcatu' ăsta, pentru că ştiu că nu ar durea de loc.
Ea: Atunci ieşi, dacă asta vrei!
El: Sper s-am puterea să ies brusc!
Ea: Ce vrei tu? Răspunde sincer! Ce te face pe tine mai fericit?
El: Să fiu singur. Şi acum o să mă întrebi de ce n-o fac.
Ea: Da!
El: Nu ştiu, orice răspuns mi-ar trece prin minte mi se pare pueril.
Ea: Zi-l.
El: Nici eu nu mă înţeleg.
Ea: Orice ar fi, eliberează-te!
El: Nu... nu vreau să mă eliberez de nimic. Vreau să rămân în tensiune până o să zic "gata!", şi am să ies din ce sunt! Şi-am să fiu singur şi liber.
Ea: Când?
El: Cât mai curând.
Ea: Mă bucură gândul, pentru tine, să fii liber şi singur. Şi crede-mă că ultimul lucru pe care-l doresc e să te mai încătuşez vreodată, însă sufăr, şi mult, pentru tine. Nu mă întreba de ce, ştiu că ar trebui să nu-mi pese, dar nu pot... şi sufar ca şi cum mi s-ar întâmpla mie, simt că o parte din mine e la tine, şi până când tu nu eşti împăcat cu tine, nici eu nu pot. De aia ţin atât de mult la asta! Nu pot să-mi explic cum se poate aşa ceva...
El: Dacă era invers aş fi suferit şi eu pt tine.
Ea: Cred că asta e iubirea noastră! E mai presus de angajamente, de conceptul de relatie.
El: Mda?
Ea: E ca şi cum am fi unul singur în două corpuri. Nu crezi asta?
El: Ba da. Poate şi d'asta mă simt sigur pe noi, pe faptul că tu vei fi lângă mine. Îţi multumesc pentru ca eşti aici, pentru că încă mai ai încredere în mine.
Ea: Te iubesc!
El: Şi eu te iubesc!
Ea: Nu uita asta... şi nu lua iubirea mea egoista, ca nu e! Vreau să fii liber.. ca să pot fi şi eu liberă, pentru că simt că mor încetul cu încetul când simt că tu te stingi.
El: Offf...
Ea: Însă e greu... atâta timp cât tu nu pui punct. Chiar îmi făcusem sperante... că ne vom petrece ziua împreună doar noi doi...
El: Nu e timpul pierdut, însă doar ziua ta. Eu nu vreau să ştiu de a mea.
Ea: Ce spui? De ce?
El: Nu simt că am ce sărbători, că am de ce să mă bucur c-am mai pierdut un an din viaţa asta.
Prima...
(... zi de şcoală)
Bucuros că începe un nou an, că se schimbă lucrurile, că dispare Doamna Învăţătoare de anu' trecut, o babă puţin nebună şi cu multe idei fixe, care imi stricase media generala doar pentru că refuzam ideile şi metodele ei mult prea comuniste, ce-i drept cu un an înainte avusesem o învăţătoare tinerică care făcuse teste americăneşti pe noi, lucru ce-mi urcase democraţia la cap... Bucuros că probabil din N profesori n-or fi mulţi sclerozaţi ca baba... mă aşez cu colegii la careu. Nu aveam bucuria să-i revăd pentru că locuiam toţi în acelaşi kilometru pătrat, deci ne mai văzuserăm de-a lungul verii, însă aveam emoţii căci începeam clasa V-a. Probabil nu ştiam ca-i zice gimnaziu, sau oi fi ştiut?! Eram parcă mai deştept atunci decât acum. Anyway... Careu, festivitate, etc. ajungem în clasă cu diriginta, o parte din părinţi şi câţiva colegi noi, pe care îi stiam din cartier cu excepţia ei. TAM-TAM. "E frumoasă, dar se vede că e tocilară", am gândit eu, ceea ce era un mare pericol, aveam deja câteva colege plus un băiat cu care mă luptam pentru supremaţie, tot ce-mi trebuia era să crească numeric concurenţa.
Mult mai târziu am înţeles că aşa e în democraţie. Piaţa liberă presupune concurenţă.
OK. Deci Spălăcita era concurenţa!
Şi încep anul "foarte bine": nu ştiu dacă chiar în prima săptămână de şcoală, dar cel târziu în a doua, mi-am stricat prima impresie pe care puteam să o fac, în faţa a două profesoare şi bineînţeles a dirigintei din cauza Spălăcitei. Eu provocasem conflictul, dar tot eu o uram! Aflasem între timp că are 10 pe linie, ceea ce eu nu mai avusesem din clasa a III-a. O uram că învaţă, că e prea cuminte, nici măcar nu zâmbea la năzbâtiile mele, nu contează ale celorlalţi pentru că ale mele erau cele mai tari, o uram pentru că era fată, pentru că era frumoasă, pentru că-i stătea bine cu ochelari, pentru că scria cu stiloul, pentru orice.
Cu timpul am realizat că n-am oricum şanse la podium... aşa că de ce să mă lupt, e obositor să înveţi, plus că nu era nimic amuzant să fii tocilar. Însă destul de curând am realizat şi eu, ce ziceau toţi: că-mi place de Spălăcită.
Nu mai ştiu şirul evenimentelor dar până la vacanţa de iarnă eram prieten cu blonda tocilară.
Şi deşi eram mândru, căci era râvnită de mulţi, ea tot mă enerva.
De exemplu nu voia să vină la mine acasă să vedem împreună nuş' ce desene animate erau înainte de scoală, şi dacă mă duceam s-o iau de acasă le pierdeam, pentru că ea locuia mult mai departe şi în timpul difuzării eram deja în tramvai în drum spre şcoală. Pe de altă parte venea la mine după scoală joia să vadă nuş' ce telenovelă, dar doar joia pentru că ieşeam mai târziu decât de obicei şi n-ajungea acasă în timp util.
Altă chestie, mă stresa cu temele şi învăţatul, cu timpul ajunsese o condiţie a existenţei prieteniei noastre. Plus că ea nu ieşea afară, decât foarte rar, în week-end-uri. Puteam merge la ea acasă, probabil şi zilnic, dar era vorba de teme. Nasol. Aşa că eu bântuiam cartierul şi parcul şi ea era acasă învăţa.
Mă întreb acum dacă ar face la fel?
Eu sigur aş trimite'o la mol cu fetele, numa' să mă lase în pace cu netu', jocurile sau mai ştiu eu ce ale mele.
Bucuros că începe un nou an, că se schimbă lucrurile, că dispare Doamna Învăţătoare de anu' trecut, o babă puţin nebună şi cu multe idei fixe, care imi stricase media generala doar pentru că refuzam ideile şi metodele ei mult prea comuniste, ce-i drept cu un an înainte avusesem o învăţătoare tinerică care făcuse teste americăneşti pe noi, lucru ce-mi urcase democraţia la cap... Bucuros că probabil din N profesori n-or fi mulţi sclerozaţi ca baba... mă aşez cu colegii la careu. Nu aveam bucuria să-i revăd pentru că locuiam toţi în acelaşi kilometru pătrat, deci ne mai văzuserăm de-a lungul verii, însă aveam emoţii căci începeam clasa V-a. Probabil nu ştiam ca-i zice gimnaziu, sau oi fi ştiut?! Eram parcă mai deştept atunci decât acum. Anyway... Careu, festivitate, etc. ajungem în clasă cu diriginta, o parte din părinţi şi câţiva colegi noi, pe care îi stiam din cartier cu excepţia ei. TAM-TAM. "E frumoasă, dar se vede că e tocilară", am gândit eu, ceea ce era un mare pericol, aveam deja câteva colege plus un băiat cu care mă luptam pentru supremaţie, tot ce-mi trebuia era să crească numeric concurenţa.
Mult mai târziu am înţeles că aşa e în democraţie. Piaţa liberă presupune concurenţă.
OK. Deci Spălăcita era concurenţa!
Şi încep anul "foarte bine": nu ştiu dacă chiar în prima săptămână de şcoală, dar cel târziu în a doua, mi-am stricat prima impresie pe care puteam să o fac, în faţa a două profesoare şi bineînţeles a dirigintei din cauza Spălăcitei. Eu provocasem conflictul, dar tot eu o uram! Aflasem între timp că are 10 pe linie, ceea ce eu nu mai avusesem din clasa a III-a. O uram că învaţă, că e prea cuminte, nici măcar nu zâmbea la năzbâtiile mele, nu contează ale celorlalţi pentru că ale mele erau cele mai tari, o uram pentru că era fată, pentru că era frumoasă, pentru că-i stătea bine cu ochelari, pentru că scria cu stiloul, pentru orice.
Cu timpul am realizat că n-am oricum şanse la podium... aşa că de ce să mă lupt, e obositor să înveţi, plus că nu era nimic amuzant să fii tocilar. Însă destul de curând am realizat şi eu, ce ziceau toţi: că-mi place de Spălăcită.
Nu mai ştiu şirul evenimentelor dar până la vacanţa de iarnă eram prieten cu blonda tocilară.
Şi deşi eram mândru, căci era râvnită de mulţi, ea tot mă enerva.
De exemplu nu voia să vină la mine acasă să vedem împreună nuş' ce desene animate erau înainte de scoală, şi dacă mă duceam s-o iau de acasă le pierdeam, pentru că ea locuia mult mai departe şi în timpul difuzării eram deja în tramvai în drum spre şcoală. Pe de altă parte venea la mine după scoală joia să vadă nuş' ce telenovelă, dar doar joia pentru că ieşeam mai târziu decât de obicei şi n-ajungea acasă în timp util.
Altă chestie, mă stresa cu temele şi învăţatul, cu timpul ajunsese o condiţie a existenţei prieteniei noastre. Plus că ea nu ieşea afară, decât foarte rar, în week-end-uri. Puteam merge la ea acasă, probabil şi zilnic, dar era vorba de teme. Nasol. Aşa că eu bântuiam cartierul şi parcul şi ea era acasă învăţa.
Mă întreb acum dacă ar face la fel?
Eu sigur aş trimite'o la mol cu fetele, numa' să mă lase în pace cu netu', jocurile sau mai ştiu eu ce ale mele.
Welcome
Dulce-amărui ... ce să fie decât cafeaua prea iubită, dătătoare de viaţă în dimineţile grele şi în serile pline... însă acest blog începe înainte de descoperirea licorii magice.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)